Mi-e dor de ea la fel cum profului de mate îi e dor de mine,cea din clasa a-10a;
o urăsc în aceeași măsură în care am iubit-o pentru că era singurul om în ale cărui cuvinte tremurau aceleași mângâieri rănite ale aceluiași tip cu spatele perfect,pentru care dragostea nu e niciodată suficientă,ci doar adaosul;
ochii,atât de schimbători și pigmentați ,nu i-am putut niciodată recunoaște după culoare,ci doar după privirea diafană și castă care anunța o altă ștrengărie,scrupulos plănuită și gândită.
Am să-mi amintesc de ea ca de-un personaj,blondă și fără nume,plângând zguduitor,de parcă toată viața din ea s-ar fi dizolvat lichidă,în lacrimi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu