Nu-mi mai place să scriu. Vreau să spun...nu-mi mai place. Dorința de a scrie , în cazul meu , se naște din tristețe . Și chiar în momentul ăsta mă simt ca un bulgăre de zăpadă mic și lucios care se rostogolește pe versantul unui munte. Cresc, cresc ,cresc câștigând volum , greutate și viteză până când am să produc o adevărată avalanșă-imensă, dezastruoasă, asurzitoare.
Sorb cu nesaț dușul dur al acestei zile nefericite de 32 de ore. Nu cred că e frică sau durere propriu zisă , ci mai degrabă acel zbucium al necunoscutului pe care-l ai în noaptea dinaintea plecării pentru totdeauna într-o țară îndepărtată. Poate nu ar trebui , dar mă condamn pentru "greutatile" de care mă plâng. "Oh,am avut o zi groaznica". Spunem asta des."Am luat o nota proasta." Auzim asta și mai des. Astea sunt adevăratele noastre probleme , când de fapt nimic groaznic nu s-a întâmplat. Și sună puțin a ipocrizie ca ,atunci când ceva cu adevărat rău se întâmplă, să ne rugăm la Dumnezeu în care nici măcar nu credem să ne aducă "grozaviile" înapoi.
E , de fapt , foarte simplu . Vrei să slăbești ? Nu mai mânca. Vrei să fii bogat ? Muncește până îți crapă oasele . Vrei să fii iubit ? Găsește pe cineva și nu-l lăsa să plece.
Dumnezeu ne răspunde la întrebări pe care nici nu avem curajul să le punem așa că , în rarele noastre momente când ne rugăm , să nu îi mai spunem lui Dumnezeu ce vrem să facă. Să-i spunem problemele noastre și să-l lăsăm să vină singur cu ceva.
Intenționând ceva , dar ajungând la Dumnezeu ,
Aceeași nonscriitoare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu