Trăiește la fel cum o pianistă își lasă degetele să alunece pe clape , furtunos și zguduitor, într-un tumult de pasiuni, notate precis pe hârtie, stăpânite și justificate. În ochii ei mocnesc ironii, decizii și judecăți despre viață , însă eu nu-i mai pot recunoaște decât privirea. Tot ce atinge lasă în locu-i, ca focul care se stinge , un fum greu de derivate :ambiții , iubiri stricate și inegale, cărți neterminate . Din păcate pentru mine , asta-mi amintește de azotatul de potasiu și de incendiul pe care l-am provocat pe deal.
Bănuiesc aici , în ecuație, o necunoscută pe care nu o pot găsi și las totul nerezolvat, cum facem , desigur, de atâtea ori în viață. Cred că e din cauză că pe umerii ei nu se potrivesc deloc aripile de înger. E mult prea silnică ,apoi prea delicată,ca o femeie care-și schimbă bandajul igienic în public , apoi se dă cu ruj cu aceeași mână cu care și-a schimbat bandajul.
-De la cât ai ore mâine ? o întreb.
Ar putea răspunde cu o frază răsturnată și provocatoare sau , de ce nu , cu o înjurătură , însă fără voia mea , cu aceeași gratuitate cu care mă pregăteam de țâșnirea ei , mă trezesc zâmbind când îmi spune a mia oară :
-Ești prea sensibil !
Pe cele mai delicioase fete iubiți-le, slăviți-le , dar dacă vreți să vă rămână neșterse în minte , fugiți de ele !
Nonscriitoarea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu