Tot ce mi-a rămas de făcut în seara asta este să scriu; la naiba cu toate complexele că-s o scriitoare mediocră , mai bine un sfârșit de groază decât o groază fără sfârșit.
Neuronii de la nivelul nucleilor din cerebel coordonează toate impulsurile transmise mușchilor care efectuează mișcările de precizie folosite, de exemplu , când scriem. Cu siguranță scriu nu datorită mușchilor ,ci dorinței uriașe. Nu mi-am dorit niciodată mai tare ca în seara asta să mă așez undeva să scriu. Știți ? Când ești împins de dorința de-a scrie te retragi și , simplu , scrii să te stabilizezi. E ca o traheotomie și trebuie să deschid fața anterioară a traheei cervicale, exact între al treilea și al patrulea inel cartilaginos . Și iar spre neant și iar dinspre neant spre realitate .
Nu știu de ce tremur mai tare , de foame , de frig sau din cauza decepției. Și, pe deasupra , îmi zvâcnește mâna dreaptă de durere, asistentele niciodată nu știu cum să pună o perfuzie , m-au înțepat de o sută de ori până au nimerit vena .
Hârtia asta albă cere să fie umplută și rușine mie că nu-s în stare. Toți s-au obișnuit să mă abandoneze când am cea mai mare nevoie de ei și , aparent , inspirația face la fel. De acum neuronii răspund de ce scriu , nu dorința.
Mă ridic de pe banca vopsită albastru și mă privesc în geam , în loc de oglindă. Nu mă văd pe mine , văd o Anca rigidă , pragmatică , insipidă și sterilă. Îmi dau bretonul din ochi, traheotomia a funcționat , schițez un zâmbet rece , îmi strâng foile și plec să mă spăl pe mâini. Urmează o altă traheotomie.
Totul se-ntâmpla mașinal : înghițirea pastilelor , dragostea , traheotomiile, chiar și scrisul.
Fâstâcit și stâlcit ,
Nonscriitoarea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu