Colaps

Sunt fricoasă ,slabă, lașă , delăsătoare, nemulțumită, neglijentă și numiți-vă cum Dumnezeu mai vreți voi , dar pentru a mia oară m-am așezat în mijlocul drumului și am început să plâng pentru că mă dor picioarele și pentru că-s obosită. Vreau să zic că întotdeauna va fi mai simplu să te așezi și să plângi decât să te ridici și să continui să mergi ,chiar dacă ești conștientă de mica probabilitate a reușitei. Și să vină cineva să-mi spună că nu am dreptate !

Nu e vorba de o zgârietură , nici vreo tăietură sau vânătaie și nici nu mă dor picioarele la propriu , e despre cum mă simt . Știți senzația aia când ceva măreț se apropie ? Când ești în mașină și aproape că ai ajuns la destinație ? La început se vede vag, ca o linie pusă aiurea într-un desen , apoi cu cât înaintezi începe să ia o formă ,să se contureze, bătăile inimii se măresc , te dai jos din mașină și te bucuri că în sfârșit ai reușit ; de data asta n-ai eșuat. Eu , pe undeva, am luat curba cam prost și m-am rătăcit ; nu mai văd nicio imagine de ansamblu și n-am nicio idee care-i destinația mea , dacă mai există una.

Întotdeauna am știut unde să găsesc motivație , chiar și pentru cele mai stupide probleme la fizică , dar dacă lucrurile se întâmplă în felul ăsta , atunci nu am de gând să fac ceva în privința asta și să le schimb . Am de gând să stau aici până când am să mă plictisesc sau poate doar până când nu mai am cerneală la pix sau poate... Ce ironie poate fi mai mare decât asta ? Pe pixul meu scrie " Zâmbește-ți în fiecare zi !" urmată de un zâmbet alb , la fel de fals ca urările de Crăciun și Anul Nou .

Aceeași nonscriitoare