Capacitate de autodistrugere nelimitata

M-am intrebat in nenumarate randuri daca il detestam pentru ca niciodata nu m-am considerat destul de buna pentru el cand , de fapt, el era cel care ar fi trebuit sa schimbe ceva la el , la ce si cum facea, la cum radea ,la cum imi spunea pe numele de familie, la orice sau pentru ca imi placea asa de mult de el , incat ma facea sa imi pierd capul cu totul.

Nu sunt sigura daca imi placea de el pentru ce era si cum ma facea sa ma simt sau , mai bine spus, cum nu ma facea sa ma simt , la fel cum sunt sigura ca era doar nevoia de a sti ca pot si ca sunt destul de buna ,incat el sa ma placa sau macar sa nu se uite la mine doar ca la o prietena pe care o suna cand e la munte, telefonul lui e stricat si singurul numar salvat pe cartela era al meu. Aveam momente in care pur si simplu mi se facea rau cand auzeam despre ce vorbeste , despre visele lui , despre ce vrea sa faca in continuare , dar daca trecea mult timp fara sa vorbim , mi-era asa dor de siguranta vocii lui si de certitudinea cu care spunea totul; daca l-as fi contrazis si-ar fi stiut ca am dreptate, tot nu m-ar fi crezut ca stiu despre ce vorbesc si sunt sigura ca inca ar face-o. M-am surprins de mai multe ori intrebandu-ma cum s-a ajuns la asta, dar in zadar...

Mi se parea ca ii placea grozav cand ma vedea suferind, de fapt mereu radea de mine , parca incerca sa vada care-i limita mea, cat pot sa sufar , dar cand aproape clacam zicea ceva , Doamne!, atat de banal ,dar atat de semnificativ in momentele alea. Intotdeauna am vrut sa-l intreb cine naiba se crede sa faca asta , ca nici macar nu stie sa fie un prieten bun , dar cu ce scop ? Cu toate astea mereu am vrut sa ma loveasca unde durea mai tare , sa rada in cele mai nepotrivite momente , sa ma puna la pamant cu un singur cuvant decat sa ma lase surzind de atata tacere cand aveam cea mai mare nevoie sa-l aud sau sa stiu ca e constient de existenta mea macar.

Cand s-a terminat toata asta nu stiu. Nu stiu nici cand a inceput, dar cert e ca s-a intamplat. Abia ne mai vedem. Rar. Obisnuiam sa fim prieteni sau cel putin eu ii eram prietena. Acum totul mi se pare decat o poveste proasta , scrisa parca de un scriitor mediocru si ratat , dar nu pot sa mint in legatura cu ceva ,din respect pentru constiinta mea niciodata multumita. Nu pot sa nu tanjesc dupa cat de emotionata eram cand il auzeam sau vedeam . Uneori tot ce avem nevoie e raul acela care se simte ca o durere placuta.

Cel mai bun lucru care mi s-ar putea intampla chiar acum e sa ma sune si s-o luam de la capat , sa ma faca sa incerc sa fiu destul de buna pentru el si sa rada de mine . Ciudate fiinte si oamenii. Si cand te gandesti ca am nerusinata asteptare ca altii sa ma inteleaga cand eu insami astept sa mi se intample ce-i mai rau si mai dureros.

Direct din inima si cu regret,
Aceeasi nonscriitoare